Sentimentele îngropate de vii nu vor pierii niciodată

El, un baiat cu cei mai mari si minunati ochi . Ea, o fata blanda, cu privire patrunzatoare. Parcul, inconjurat de stejari. Banca, veche si rupta. Stelele si luna, care vegheau tot ce se intampla . Acel parc in care a inceput totul, intr-o seara calda, un inceput de vara si o adevarata poveste... O privire, un ranjet politicos, o prezentare si niste prieteni retardati au fost indeajuns incat sa apropie doua maini si in acelasi timp doua inimi. In toiul noptii 3 cupluri se plimbau nestiind destinatia, de mana, atunci mi-am dat seama ca nu conteaza locul unde esti, ci persoana pe care o ai alaturi ca sa dai la o parte tot raul dinauntrul tau sau gandurile sacaitoare. A fost indeajuns pulsul inimii ce se simtea batand in palma transpirata si buzele uscate care se apropiau timide, nestiind ce poveste urmeaza sa spuna.
Telefoane, mess... Da! , exista messenger-ul pe atunci... Web, aceleasi parcuri si terenuri de fotbal. Acolo incepuse povestea… Tot ce foloseau pentru a-i da viata era zambetul. Cei mai tampiti prieteni posibil erau ei. Doi pusti de 13/16 ani, care isi spuneau orice tampenie facuta, care mergeau impreuna oricand, oriunde, care se injurau si se comportau mai ceva ca in “Dumb & Dumber”. Pana atunci cand ea, se indragostise de el...Cum ? Nu isi putea da seama. Din pacate nu vedea acelasi lucru si din partea lui. Asa ca “plecase”...! La figurat! Ea era in continuare alaturi de el, ca sa-l scoata din belelele in care intra, dar tacea. Altcineva aparuse in drumul ei, era deosebit, cel putin asa il vedea ea, isi inecase golul in acea inima nevinovata, tot amarul il varsase in sufletul aceluia, iar ea scapase. Dar nu se indepartase de acel bun prieten. Pana intr-o zi cand acel suflet deja amar, trimisese un mesaj destul de explicit ca sa ii lase prietena in pace. De unde o prietenie atat de buna, poate sa distruga o relatie?! Nu exista asa ceva, doar ca sufletul acela amar, credea altceva. Si uite asa, cei doi nu-si mai vorbisera ore, zile, luni si chiar ani. El trecuse prin multe, la fel si ea, dar gandul nu inceta sa zboare prin vazduhul ce era deja plumburiu pentru ei.
Ce era mai urat de privit si de simtit decat un curcubeu gri? Unde naiba disparusera culorile din el ? Treceau anii, pana cand toamna deja ii acoperise sufletul fetei, iar frunzele ce cadeau ii aducea un dor nebun, dorul de acei ochi mari. Il cautase, isi imaginase cum totul se prabusea destul de devreme. El raspunse si de acolo un nou capitol incepuse sa se scrie. 

Totul capata culoare. Mesajele, cuvintele, noptile, visele se prelingeau pe pernele lor pline de amintiri false, amintiri ce nu ii lasau sa doarma. Se regasisera si ramasesera aceiasi prieteni tampiti din totdeauna, nimic nu era schimbat. Doar un mic detaliu... Inima lor era impietrita pe jumatate, din cauza multelor dezamagiri. Timpul trecea…visele si sperantele se adunasera-n siruri imense. Stoluri de zambete zburau deasupra lor. Venise ziua cand pentru ea nimic nu mai parea imposibil, trecuse peste atatea incat tot ce I se adeverea in cale era ca un obstacol mic si foarte usor de trecut. Sentimentele ingropate de vii, niciodata nu vor pieri ! si n-au pierit niciodata. Acele buze timide se regasisera, acele pulsuri traiau momentul , curcubeul prindea culori, iar aceleasi stele straluceau mai tare atunci cand cei doi erau imbratisati sub cerul plin de ele.
Doar ca nici lacrimile de pe perne nu se spala atat de usor, ele raman, la fel ca si amarul din ceaiul de dimineata. Lupti, pana simti ca esti extenuat. Te ridici si lupti din nou, dar apoi la un moment dat te dai batut..lasand in urma un capitol neincheiat. Apoi apare el si incheie capitolul cu un simplu mesaj … “ Proasto, te iubesc !”

By Sarah Petrica